Irina Moldovan este pictoriță, absolventă de master la secția Pictură, a Facultății de Arte Vizuale și Design, Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, Iași.

Lucrările ei sunt o conversație vizuală între artist și lumea din jur. Îi place să exploreze diversitatea subiectelor, de la peisaje cuceritoare până la portrete pline de expresie și naturi moarte ce captează fragilitatea fiecărui detaliu. Ea aduce în prim-plan esența subiectului ei, într-o cheie unică și-i dă viață prin fiecare tușă.

E o călătoare lipsită de inhibiție într-o lume a culorilor și formelor imprevizibile și fiecare lucrare reprezintă o nouă destinație în călătoria ei artistică. Prin arta sa, își dorește să inspire și să conecteze oamenii cu emoții și povești, lăsându-și amprenta în suflete, discret și inconfundabil.

Are în palmares două expoziții personale: „Sentimente” și „Incursiuni simbolice”, participări în peste 30 de expoziții colective și 5 tabere de creație. În 2017, a câștigat Marele Premiu la Concursul Național de Artă Plastică „Ion Irimescu”, ediția a IX-a, Suceava.

Descoperă, pe 15 octombrie, lumea Irinei, în primul podcast LeadArt.

Orașe și semne.

Nu va fi niciodată suficient scris despre boemul Paris, cu străduțele lui surprinzătoare, cu micile detalii de la atelierele de manufactură, cu boulangeries la fiecare colț și nu în ultimul rând cu iubitul meu Montmartre.

Revin de fiecare dată, cu bucurie, acolo și cu aceeași exaltare pentru noi descoperiri, noi regăsiri ale mele.

„Viața ne șoptește în fiecare zi”, spunea cineva, iar de data asta semnele au fost puse în calea mea, ca să-mi reconfirme drumul pe care am pornit cu LeadArt, un podcast despre artiști, artă și leadership, dar înainte de orice, despre trăiri și culoare.

Mai întâi a fost strada Gabrielle, iar după colț Atelier Gabrielle, într-un albastru fabulos, culoarea sufletului meu. Cu picturi în acuarelă și din nou albastru.

Apoi a fost Le Chat Noir, un stabiliment care a început ca un cabaret și s-a transformat într-un loc nonconformist, spațiu de regăsire pentru artiști, croit pentru schimb de idei dincolo de predictibil. Aici s-a pictat în stilul afiș, s-a jucat teatrul de umbre, s-a dansat deșănțat și s-a trăit intens...

De data asta Parisul mi-a zis: „Urmează-ți calea, exprimă-ți eul, fii Gabrielle cu suflet de artist.”

Îmi place să merg la cai cu fetița mea, Amelie. E momentul nostru de împărtășire a iubirii pentru animale, de interacțiune autentică, de pasiune... iar asta creează punți.

Amelie este o amazoană, are căluțul ei, Kishka, o iapă ce-i oglindește unu la unu caracterul, iar eu sunt doar mama cu treat-uri, pe care o controlează caii prin buzunare, mama cu emoțiile de la concurs, grăjdarul și tot ce mai poate fi de ajutor. Și îmi place.

Acum doi ani am luat de suflet un ponei, care stătea acolo, uitat într-o boxă, de ceva timp. Fusese salvat de la niște oameni fără suflet. Era piele și os, mohorât, cu ochii triști...

Am început să-l îngrijesc, să-l curăț, să-l scot afară la plimbare, să-l iubesc. Iar după un timp el m-a învățat că „să fii fericit înseamnă doar iarbă, lumină și iubire”. Asta e lecția lui pentru mine.

Acum sunt și eu ocupată cu căluțul meu. Îți mulțumesc, Oreo, că fornăi când îmi auzi vocea... Pur și simplu îți mulțumesc.

Pe la 40 de ani am început să-mi pun întrebări. Cine sunt? Ce las eu în urma mea? Care este scopul meu în această viață?

La început m-am gândit că trebuie să fie un scop măreț, cu urme lăsate în istorie... Dar cine sunt eu să fiu atât de arogantă? Și într-o noapte am știut: moștenirea mea va fi impactul asupra oamenilor din jurul meu, a acelora asupra cărora am o influență. Ca ei, la rândul lor, să dea binele mai departe.

Anul acesta am avut ocazia să o ascult pe Oprah Winfrey. Un om autentic, trecut prin viață grea, un om care a decis să-și transforme propriile traume în învățături pentru alții. Crescută doar de o bunică, sora lui Isus... copil fiind, a îndrăznit să viseze, și asta a făcut-o să fie ea, să lupte pentru credințele ei, să aducă mângâiere celor mai puțin ocrotiți de soartă.

Și la un moment dat a spus: „Moștenirea mea este impactul pe care îl produc în oameni, iar greutățile te fac să fii mai mult din ceea ce erai deja.”

Și am mulțumit Universului că ne trimite aceleași mesaje. Nouă nu ne rămâne decât să facem liniște, ca să le auzim cu absolută claritate.

Inspiratie cu patru picioare. Dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu mâinile și asta pentru că nimic nu te împlinește mai mult decât să vezi cum ia formă un lucru zămislit din tine, din sufletul tău, chiar dacă asta nu te face neapărat artist. Și, mai mult, în ultima vreme, cu aceste două mâini dau o a doua viață obiectelor. Este forma mea de protest împotriva consumerismului și de contribuție la o lume mai sustenabilă.

Pentru un timp, obiectele au fost cele de mobilier. Mă fascinează lemnul, modul în care poate fi modelat, cum lucrează cu tine, cum te face să-l atingi...

Am ales scaunele și am avut ideea de a le recondiționa cu o poveste în minte, după care le-am făcut cadou.

Scaunul „Simplitate” a fost oferit unui om căruia să-i aducă aminte de bunicul său din Oltenia, să țină vie memoria simplității de la țară, a poveștilor...

Scaunul „Esență” a ajuns la o fată mică de statură, dar plină de farmec, pentru că esențele tari stau în sticluțe mici.

Scaunul „Dadaist” a plecat cu dedicație la o prietenă care este un adevărat colaj de bucurie.

Scaunul „Copilărie” a fost creat pentru fetița mea, îngerul meu păzitor.

Voi continua să fac asta atât timp cât mâinile mele vor vrea să creeze, indiferent de forma lor de expresie.

Poezie în metal și pietre prețioase

Alexandra Vlad creează bijuterii sub numele Juliery, după un parcurs în marketing și psihoterapie. Formată la Assamblage, lucrează cu metale și pietre prețioase, dar și cu fir de broderie. În piesele dedicate altora, caută detaliul personal care merită păstrat: un inel pentru aniversarea mamei sale poartă trei granate, reprezentând-o alături de cele două fiice.

Colecțiile sale pornesc din trăiri personale: relația cu natura, cu ceilalți, cu libertatea și necunoscutul.

În proiectele la comandă, Alexandra traduce în bijuterie identitatea celui care o va purta și semnificația unui moment din viața sa.

Colecția „POT”, prezentată la Romanian Jewelry Week în București și Timișoara, pornește de la o imagine neașteptată: ghindele uitate de veverițe, din care cresc stejari. Alexandra transformă învelișul ghindei în suport pentru pietre și greșeala într-o posibilitate. Titlul are două sensuri: recipientul în care plantezi și românescul „pot”.

Inclusă de Dreamingof.net între cinci designeri români de urmărit la Romanian Jewelry Week, Alexandra a fost prezentată și în Revista Atelierul. Își construiește practica investind în materiale, unelte și proiecte care o provoacă tehnic. Bijuteria îi oferă o altă cale de a înțelege oamenii: prin ceea ce aleg să poarte aproape.

Descoperă, pe 15 noiembrie, lumea Alexandrei, într-un nou podcast LeadArt.

Dansul cu limita. Adi Bulboacă s-a născut în vara lui ‘88 și 16 ani mai târziu a început să facă fotografii. După încă 16 ani, a început să alerge.

Pentru el, anduranța a început cu aparatul de fotografiat: 24 de ore fără oprire în metrourile din New York, 17.000 de kilometri prin România în 103 trenuri, două săptămâni pe șine prin Balcani, 12 zile în Transsiberian și peste 1.000 de spectacole de teatru fotografiate.

De la maratoanele fotografice n-a mai fost decât un pas până la ultramaratoane în condiții extreme.

În nordul Canadei a parcurs în competiție 325 de kilometri, la −30°C și mai puțin. Antrenamentele l-au dus dincolo de Cercul Polar, unde fascinația pentru peisaj poate schimba miza unei curse: într-una dintre ele, a ales să se oprească și să imortalizeze momentul, realizând că prima iubire - fotografia - nu se uită așa ușor.

Premiat la categoria Arhitectură a Sony World Photography Awards, cu lucrări expuse la Budapesta și prin lume, Adi explorează lumea prin imagine și jocul cu limita, urmându-și curiozitatea până la extreme.

Descoperă, pe 15 decembrie, lumea lui Adi, într-un nou podcast LeadArt.